Am ales spaghete italiene din grau dur si le-am fiert in apa cu sare 11 minute.
Pentru sos am pus in blender 3 rosii mari, cateva frunze de busuioc si am mixat. Am incalzit 2 linguri de ulei si am pus peste el rosiile mixate. Am lasat sa fiarba pana a scazut si a rezultat un sos gros pe care l-am potrivit cu sare, piper si oregano iar spre final (cand era doar putin caldut) i-am amestecat usturoiul pisat.
Am prins gustul fainii negre. Daca o folositi la prepararea aluaturilor n-o sa obtineti niciodata cornuri pufoase, cozonaci uriasi sau buseuri adevarate dar este mult, mult mai sanatoasa decat faina alba de patiserie. Am citit undeva ca faina neagra contine de cinci ori mai multe minerale decat faina alba. Am gasit aici un articol interesant despre faina neagra si in general despre nutritie iar o reteta grozava de clatite integrale am gasit aici.
Ingrediente (asa cum le-am folosit eu):
2 ouă (le-am pregatit si de post fara oua)
250g făină neagra (sau amestec de faina alba si neagra)
500ml apa minerala
un vârf cuţit sare
3 linguri ulei de floarea soarelui
Eu de regula amestec uleiul in compozitia de clatite si apoi le coc intr-o tigaie teflonata fara alta grasime iar consistenta aluatului o simt (din obisnuinta) cand il amestec asa ca mi se intampla de multe ori sa mai adaug apa minerala sau faina dupa ce aluatul a stat la odihna cca 10-15 minute.
Am simtit mirosul lemnelor taiate, aroma legumelor coapte in gradina, efervescenta pasarilor care probabil fac ultimele pregatiri inainte sa isi ia zborul, racoarea diminetilor, agitatia vecinilor in cautare de oameni pentru culesul porumbilor... Abia astept sa se coaca viile si sa cada bruma!
M-a intrebat cineva de ce nu scriu aici povestea bunicilor mei. Am spus: nu stiu, ma doare! Au trecut multi ani de cand ei nu mai sunt in viata si inca ma doare. Ma doare si pentru ca tatal meu (baiatul lor mai mic) se odihneste acum langa ei. Nu am scris prea multe cuvinte aici nici cand l-am pierdut pe tata si nici in perioada urmatoare, n-am vrut sa impovarez pe nimeni cu tristetea mea.
Astazi incerc totusi sa va scriu povestea noastra de familie. Partial asa cum am vazut-o prin ochii mei de copil si partial din istorisirile rudelor mele.
Tata-mare, bunicul tatalui meu, era un taran veritabil. Despre tata-mare nu stiu prea multe dar intuiesc ca era un om foarte bun:
de fiecare data cand il amintea tatalui meu ii straluceau ochii. Tata-mare impreuna cu sotia lui Elena au avut mai multi baieti. Eu ii stiu doar pe trei dintre ei : bunicul D., unchiul M. si unchiul I. Bunicul meu a devenit ofiter de cavalerie, unchiul M. s-a casatorit cu tusa (nu ii stiu numele, noi ii spuneam Pirica dar cred ca asta era un alint) si s-a stabilit tot pe strada noastra la cateva case distanta iar unchiul I. a ramas in casa parinteasca (de fapt in curtea parinteasca pentru ca si-a facut o fabrica de caramida si apoi si-a construit o casa- cea in care locuieste mama mea acum). Unchiul I. s-a indragostit de o fata blajina si frumoasa tot de la noi din sat si intr-o seara a furat-o pe un cal alb (mult mai romantic decat in filme!). S-au casatorit si au avut un baiat : nasul meu de botez.
Bunicul meu D. a absolvit scoala de ofiteri asa cum am mai spus si apoi si-a urmat cariera. A inceput razboiul si linia frontului l-a purtat pana in Basarabia, mai exact la Cetatea Alba- un loc care acum apartine Ucrainei. Nu stiu amanunte din vremea aceea, nu stiu ce sentimente l-au incercat pe bunicul meu pe front, stiu doar ca s-a intamplat sa o intalneasca pe bunica. Si asa cum imi spuneau amandoi mai tarziu intalnirea aceea a fost pentru totdeauna. Bunicul a fost frapat de frumusetea si de personalitatea ei. In plus a gasit-o intr-un moment in care ea avea mare nevoie de protectie. Mama ei murise, tatal ei (ofiter si el) fusese deportat in Siberia iar ea era singura si cu doi frati mai mici in grija (de fapt o sora si un frate). S-au casatorit destul de repede. Sora bunicii a suferit un accident de tren, i-au fost amputate picioarele si la scurta vreme a murit. Bunica isi dorea cel mai mult pe lumea asta sa aiba o fetita , mai ales dupa ce si-a pierdut surioara dar n-a fost sa fie asa. Al doi-lea copil, tatal meu, s-a nascut dupa un travaliu foarte lung si greu (asta in timp ce zona in care se afla ea atunci era bombardata) si l-a botezat dupa numele surorii ei M. iar pana la cativa anisori chiar l-a purtat ca pe o fetita:
Dupa ce s-a terminat razboiul au venit in tara, s-au stabilit la Braila iar apoi s-au mutat in mai multe locuri in functie de ordinele pe care le avea de indeplinit bunicul pe linie militara. Dupa trecerea lui in rezerva au venit la tara in Oltenia cea insorita. Unchiul I. le-a dat o jumatate din curtea parinteasca si cateva pogoane de pamant la camp iar ei au vandut cea mai mare parte din mobila pe care o adusesera din Basarabia si si-au construit o casuta modesta. Asa i-am cunoscut eu. In casa lor am deschis ochii. Cat a fost insarcinata cu mine mama il purta pe fratele meu in brate asa ca eu m-am nascut cu o ‘ galca ‘ in cap. In plus eram cam negricioasa, taica-meu era oripilat cand ma vedea. Bunica era cea care il incuraja mereu : lasa ca o sa am eu grija de ea, o s-o spal, o s-o fac frumoasa… si asa a si facut. M-am nascut in mai si pana toamna tarziu bunica mi-a pus flori in cadita de baie, m-a spalat, mi-a cantat...
In timp mi s-a schimbat pigmentatia pielii si galca cu pricina s-a retras dar a urmat alta problema : nu vorbeam. Paream un copil normal dar pana la varsta de trei ani n-am scos nici un cuvant. Tusa Pirica venea in vizita, se uita la mine si zicea: asta e muta! dar bunica mea, care era monument de optimism, nu credea acest lucru nici in ruptul capului. Si a avut dreptate . Cand aveam in jur de trei ani ai mei au plecat in concediu singuri si timp de 18 zile am strans atata suparare ca atunci cand au venit le-am zis din poarta : alta data, alta data… sa nu mai plecati fara mine! Va dati seama ce soc pe ei.
Bunicii mei aveau o relatie speciala. O cultivau zi de zi. Cred si astazi ca atata respect si devotament intr-o casnicie n-o sa mai intalnesc niciodata. Tariau simplu dar aveau tot felul de tabieturi. Se simteau bine in doi. Bunica mea era o femeie deosebita : picta, broda, cosea, tricota, impaia chiar si pasari. Bunicul citea mult si apoi ii impartasea ei ideile citite. Aveau multe subiecte comune de discutie dar cel mai mult le placea istoria. Bunica pregatea placinte cu ce gasea prin gradina : dovleac, varza, fructe. Seara aveau de obicei o ora de ceai (il serveau cu zahar cubic tinut sub limba). Duminica ea il imbraca pe bunicul cu hainele lui cele mai bune iar el mergea la biserica la slujba. Cand a murit bunicul meu drag preotul cel batran (un preot adevarat, dedicat cu tot sufletul, poate am sa va povestesc si despre el cate ceva) abia a tinut slujba de inmormantare. Nu putea sa slujeasca din cauza lacrimilor. A fost singura data in viata mea cand am ascultat un preot plangand si rugandu-se pentru odihna cuiva. Dupa inmormantare bunica si-a aluat obiceiul ca in fiecare duminica sa deschida radioul si sa asculte slujba in camera in care a zacut bunicu’ aproape patru luni.
Daca va uitati in fotografie o sa intelegeti de ce bunica mea a facut furori cand a venit in sat. La vremea aceea vecinele noastre erau imbracate saracacios, nu aveau masini de cusut si nici posibilitatea sa isi cumpere materiale. De bijuterii nici nu mai incape vorba. Dar au adoptat-o imediat pentru ca nu era deloc infumurata. Ea a respectat intotdeauna oamenii pentru ceea ce erau ei si nu pentru conditia lor materiala. Era persoana careia i te puteai adresa oricand aveai o problema. Parea ca are solutii pentru orice si ii facea mare placere sa ajute. Nu am auzit-o niciodata, dar niciodata, vorbind pe cineva de rau. Mama mea se distra mereu pentru ca daca venea la poarta ei o vecina mai clevetitoare si bunicii nu ii placea discutia ii intorcea spatele si pleca in casa fara sa se scuze. Era cocheta. Traiau simplu din pensia bunicului dar ea era cocheta. Si-a iubit nurorile si le-a sfatuit continuu cum sa se comporte pentru a fi iubite de soti. Ea insasi se trezea mereu inaintea bunicului, se imbraca si se aranja (pentru ca nu avea farduri ardea un bat de chibrit si isi creiona sprancenele iar mai tarziu cand a inceput sa ii cada parul l-a strans si si-a facut din el o mesa). Radea mult. Asa era bunica mea in cea mai mare parte a timpului: vesela, calda, optimista, iubitoare.
Imi amintesc insa si momentele ei de melancolie. Acum simt ca o inteleg parca si mai bine. Era in urma mormantul mamei ei pe care probabil ca nu l-a mai ingrijit nimeni niciodata, casa plina de amintiri in care copilarise (cine stie ce s-a ales de ea…), dorul de tatal ei despre care nu a mai stiu nimic niciodata… Mi-a ramas intiparit in minte felul in care ea stand in fotoliu isi dadea jos ochelarii, oprea tricotatul si imi cerea atlasul de geografie. Il deschidea la harta Romaniei si privea in gol locul imaginar in care se afla Cetatea Alba (pe vremea comunistilor hartile cu Basarabia erau inexistente). N-am auzit-o niciodata spunand un cuvant de regret, probabil pentru ca n-a regretat niciodata ca a plecat « in lume », dar era DORUL.
Ar fi multe, multe, de spus despre ea. Fusese educata la pension pentru a fi sotie de ofiter si chiar a fost o sotie minunata. Dar nu stiu daca a fost asa din cauza educatiei sau pur si simplu pentru ca era un om de o calitate exceptionala. Cand bunicul meu s-a imbolnavit ea a fost cea care l-a sustinut. El se simtea rau, l-au dus la urgente si de acolo la chirurgie, l-au deschis dar medicii nu au putut sa mai faca nimic pentru ca avea cancer la pancreas intr-o forma foarte avansata. Tata si unchiul meu nu au vrut sa le spuna bunicilor cat de grava e situatia, au improvizat o poveste cum ca fierea a fost strangulata, etc. Imi amintesc ca era o zi de vara si ei aveau in fata casei un mar. La umbra marului bunica rasucise o batista pentru a-i expune clar in ce forma ciudata ii gasisera fierea iar el o privea increzator. Dupa cateva saptamani l-au lasat puterile si a cazut in curte. S-a intamplat sa fiu langa el atunci. L-am ajutat sa se ridice dar in clipa aia pentru el a fost clar ca boala lui e grava, mi-a spus ca o sa moara. A urmat pentru el o perioada foarte grea, cu dureri infioratoare. Singurul remediu era morfina. In ultimele luni de viata pierduse contactul cu noi, il gaseam ba dormind ba gemand de durere. In final s-a stins. Asta era in octombrie. Din clipa aia bunica mea s-a retras in lumea ei. Pentru ca nu-si dorea sa mai traiasca i s-au agravat problemele de sanatate. In martie anul urmator a facut o criza urata de rinichi. M-au trimis pe mine sa vad ce face. Am gasit-o lungita in pat. Nu vorbea coerent dar incerca din rasputeri sa imi spuna ceva. A repetat de cateva ori ca sa pot intelege: pe servanta era o bomboniera si in acea bomboniera era o bomboana fondanta pentru mine. De unde facuse ea rost de acea bomboana, in vremurile alea si mai ales la tara, numai ea stie. Asa s-a despartit de mine bunica. In ziua urmatoare au dus-o la spital. Au luat-o acasa dupa trei zile ca sa moara in patul ei dar cand au adus-o nu mai vorbea deloc. M-a privit lung, lung, pana a inchis ochii. Au machiat-o dupa ce a murit. Asta a fost dorinta ei. Cred ca a vrut sa fie frumoasa la intalnirea cu bunicu’ asa cum a fost la prima intalnire si apoi in fiecare zi.
Nu am pretentia ca sunt o persoana culta si rafinata, nu am un vocabular extins si nici nu stapanesc perfect arta conversatiei. Exista insa cateva expresii care imi zgarie urechea. Primele pe lista ar fi acestea: "ma risc", "te risti", "se merita".
Din cate imi amintesc eu expresia "ma risc" a fost adusa la tv de Mugur Mihaescu in rolul lui Garcea, un politist incult. Poate ma insel dar eu acolo am auzit-o prima oara. Si in timp "a prins". Unii o foloseau ironic, altii pentru ca vroiau sa para interesanti, cert e ca acum expresia asta e atat de des utilizata incat am dezvoltat o paranoia. Iar paranoia mea a atins punctul maxim saptamana trecuta cand in timpul stirilor de seara un reporter Protv dorind sa dea o nota de importanta reportajului sau a rostit: ... omul s-a riscat...
Asta m-a indemnat sa ma documentez putin si sa va scriu cateva randuri.
In Dictionarul explicativ al limbii romane, Editura Academiei RSR, 1975, exista urmatoarele definitii:
-RISC, riscuri, s.n. Posibilitate de a ajunge intr-o primejdie, de a avea de infruntat un necaz sau de suportat o paguba; pericol posibil - Din fr. risque
-RISCA, risc, vb I. Tranz si intranz. A(-si) pune in primejdie viata, onoarea etc; a (se) expune unui pericol posibil. Intranz. A participa la o actiune nesigura, a actiona la noroc. Refl. (Inv.) A cuteza, a indrazni, a se incumeta. - Din fr. risquer
-mai exista formele riscant, riscanta, riscanti, riscante, riscat, riscata, riscate, riscati ca adjective
In DEX on-line (maare surpriza) am gasit aceste definitii:
A RISCÁ risc 1. tranz. 1) A expune unui risc; a pune în primejdie. 2) A-și asuma riscul. 2. intranz. (despre ființe) A se expune unui risc. /risquer
Inainte de a merge spre casa am facut o mica bucla catre Valcea si ne-am oprit la Muzeul Trovantilor. Trecusem de mai multe ori pe aici dar de oprit nu ne mai oprisem niciodata.
A fost extraordinar de interesant! Aceste pietre ciudate s-au format in urma cu 6 milioane de ani. Am citit pe net ca ar fi unice in lume. Unele din ele ating dimensiuni de aproximativ 10 m (cele mai multe au forme alungite).
Pe versantul nisipos se vede un trovant captive.
Mi-a parut extrem de linistitoare valea asta cu pietre desi unii spun despre ele ca ar emana o energie negativa. Le-am contemplat in tacere. Toti eram pierduti in ganduri. Mie imi pareau niste vietati, o sezatoare de oameni transformati in bolovani de o vrajitoare haina.
Am incheiat seara la tara cu o cina usoara:
peste la gratar si pepene galben
In dimineata urmatoare ne-am trezit in zgomot de ploaie. Era atat de placut... cerul plumburiu iar ploaia rece si deasa de parca eram din nou la munte.
Abia spre pranz s-a oprit si am dat o fuga in gradina (la recoltat legume)
Iar la pranz am facut o friptura mai serioasa:
15 august e si o zi trista in istoria romanilor. Despre Sfintii Martiri Brancoveni puteti citi un articol complet in ultimul numar din Apostolat in Tara Fagarasului. Brancovenii au fost ucisi de turci cu o cruzime fara margini chiar in ziua Adormirii Maicii Domnului, cand doamna Maria isi serba ziua numelui iar domnitorul Constantin ziua de nastere. Biserica noastra ii praznuieste pe cei sase (Constantin Voda, Constantin, Ştefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache) in ziua de 16 august.
Dupa plecarea noastra de la Bistrita am traversat Bistricioara
si ne-am oprit la "Romanii de sus" pentru o gustare in mijlocul naturii.
Pe drum am gasit si o cismea cu apa rece (izvor de munte....). Ne-am odihnit putin la umbra copacilor si apoi ne-am intors pana la Manastirea Hurezi. Am gasit-o mult mai "vie" fata de cum era in mai (atat de vie si frumoasa incat am postat aici aproape toate fotografiile facute):
Ireal de frumoasa! Ma inclin in fata acelor maicute, fapturi anonime, care trudesc zi de zi pentru aspectul si curatenia manastirii.
In biserica am zarit mormantul gol al Domnitorului Martir Brancoveanu si am rememorat destinul sau tragic. Tot acest tragism a avut ca radacina doua trasaturi care l-au innobilat pe Domnitor: bunatatea infinita si credinta in Dumnezeu pana la moarte. Si-a incurajat fii asa:"Fiilor, aveti curaj ! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pamânteasca. Nu ne-au mai ramas decât sufletele, sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le aducem curate în fata Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sângele nostru !"
